Nu am mai scris de mult,asta poate pentru ca nu mi-a mai fost dor de tine…ticalosule.
Hartia nu raspunde inapoi la ce,tip aici,nu bate,nu plange,nu pleaca,insa cu toate astea,provoaca amintiri.Poate viata de zi cu zi m-a facut sa uit ca am ganduri pe care de mult nu le-am mai spus..
Si totusi oare imi era dor de tine in acest timp?M-am gandit la ce faci si cate respiratii ai pe minut?Sau poate eu, doar am trecut prin zilele astea,normale,cu gandul la viata mea si la tot ce urmeaza sa fac…Si-ti spun:Intr-o zi o sa ne certam cazand din cer,intr-o zi,diminetile noastre vor fi pline de ger.Intr-o zi…nu ne vom mai putea gasi casute nicaieri.
Sunt bine.Respir si zambesc mai mult decat atunci cand imi primesc doza zilnica de antidot.Adica soare.Azi nu mai e.Azi vantul bate prin parul meu si zbiara in ochii mei ,culorile frunzelor de copaci ce,cad la fiecare sunet,la fiecare cuvant spus de toamna.
Stai sa-ti povestesc:,,Aveam casuta intr-o sticluta,sticluta ce statea jumatate in nisip si jumatate era lovita de apa marii.Asta era prin 2009 cam asa…Si casuta asta,era a mea si a lui,pana intr-o zi cand marea era furioasa si a lovit capacul sticlutei intrand in ea.Ne-am inundat si el a fugit pana la jumatate de drum. Am strigat pana s-a intors,i-am spus ca nu pot trai fara el,ca l-am iubit si-l iubesc,ca acolo ne-am vazut prima data,acolo l-am invelit o noapte si acolo am plans cu el si casuta noastra nu mai era…deci nu mai eram nici noi.Tot ce ne unea era partea aceea de nisip si ,,geamurile”sticlutei,care se sarutau cu marea la fiecare vant.,,Atat oare sa ne fi unit?Lasule…te-ai luat patura si te-ai culcat pe un ciob al casei noastre.Eu am dormit langa trupul tau si plangeam de frig,plangeam pentru ca maine presimteam ca ai sa pleci”Vroiam sa fiu sigura ca inca respira,ca marea nu i-a luat inca sufletul.Dimineata,am privit,nisipul ud.Nisip pe care din casuta nu puteam sa-l vad.Mi-am dat seama atunci,ca marea loveste tot ce intra in ea.Asa ne-a lovit si noua vara,casuta,pe el(jumatate din mine).A doua zi a plecat,cu tot cu haine,patura si ciobul in care dormea.Si ce crezi?Peste un an s-a intors cu alta ea.Nu mi l-a mai trebuit, insa de dor mi-e dor…si orice fac nu pot sa-l uit.
Am hotarat sa ma mut,la munte.M-am gandit ca aici,casa mea noua din plastic,o sticla de doi litri va rezista.Si tine cont eram singura la inceput,cu timpul a aparut un el.Peste doua luni si ceva,vantul a batut atat de tare,incat ne-a luat casa…am sperat ca el,ma va ajuta sa-mi refac locul unde am trait amandoi,insa si acest el,si-a luat tigarile si a plecat.
Peste ceva timp m-a sunat,sa-mi spuna ca,vantul s-a mai linistit si sa ne intoarcem acasa..M-am intors pentru ca stiam ca nu ma minte.Peste 3 luni vantul a batut mai puternic ca prima data.Ne-a luat pana si scrumiera. Acum,nu mai aveam pat,birou si loc de aruncat un scrum.El,a plecat la ai lui intr-o cochilie de melc.M-a sunat iar, insa nu m-am mai intors.
M-am gandit sa ma mut la casa mea.Poate am uitat sa va spun ca,toate casutele de mai sus erau inchiriate si platite cu dor si sentimente.Acasa ,mi-am dat seama dupa un an si ceva,ca e cel mai bine.Acasa parca nu mai am asa in suflet,nevoie de nimeni.
,,Si totusi mi-e dor de tine nemernicule…Eu nu te urasc,asa cum ar trebui,eu te iubesc,si pentru ca te iubesc,te vreau inapoi uneori…Te-am zis ca intr-o zi nu vom mai gasi casute,nici ochi verzi sa ne invelim cu genele lor ,la fiecare picur de ploaie ce erodeaza acoperisul adaposturilor noastre,inexistente azi,IMATURULE!”
